Plouă

Aseară am fost în Carrefour,  e la 5 minute depărtare de unde stau acum, și mi-am luat cele mai drăguțe pijamale pe care le-am găsit. Sunt pufoase și au braduți pe ele (dacă tot vine Crăciunul). Am început să le port chiar de-aseară pentru că s-a lăsat rece și aici. Acum o săptămână eram sigură că o să se facă sărbătorile în tricou în Grecia, dar de vre-o două zile plouă în continuu. Nu e nici o șansă să ninga și când mă uit la copacii încă foarte verzi din grădină mi-e clar. Doar mirosul hainelor reci, aproape înghețate pe care le strâng de pe sârmă și felul în care mi se aburesc ochelarii când intru în casă de afară îmi amintesc că totuși suntem în decembrie.

Aș prefera să fiu oriunde altundeva decât aici acum, să nu trebuiască să stau singură și să privesc ploaia, să nu trebuiască să stau singură într-o casă plină dar pustie, să nu trebuiască să dorm singură în întuneric după ce ajung seara târziu acasă.

Mă uit pe geam și simt că povestea picăturilor de ploaie e povestea mea. Fiecare picătură cade, și cade, și cade, până ajunge jos și se pierde. Nimic din ce a fost nu mai  e. Se amestecă în mulțimea picăturilor de ploaie de pe pămant pierzându-și identitatea pentru totdeauna. Asta e menirea picăturilor de ploaie, fie că vor sau nu, cad într-una și plouă.

Dacă aș putea aș sta înghemuită toată ziua în fotoliu, acoperită cu paturica verde. Nu vreau să ies in viscolul de-afară unde sunt atat de vulnerabilă și unde picăturile de ploaie sunt forțate să-și sârșească existența pe corpul meu.

Oare ploaia poate spăla și suletul meu de singurătate așa cum spală asfaltul de praf?

Plouă peste sufletul meu!