Arta fugii

“Dar eu, înfipt în tăcerea acestei lumi ca o piatră, fără simțire și fără venin, aștept zorii culcat, gândindu-ma cu frică la ceea ce sunt, gândindu-mă cu frică la ceea ce niciodată nu voi fi. Iar acum, nu doresc altceva decât monștrii galbeni ai răsăritului.Cânt cu voce spartă pierdută printre ziduri…cine speră în această lume n-a băut deloc…

Și strig rațiunea mea căzând: Nu mai vreau să fiu, nebun ce-am fost să cred când scaunul spânzuratului tremura sub mine, că voi fi acest tot care mă-mbrățișează, acest tot care mă înnebunește, cel de neînlocuit.”