A woman's thoughts…

…the forbidden fruit

Cer si pamant, timp si vesnicie.

 

Intuneric. Simt vantul cum bate. Stau. Nu fac nimic. Cat de placut e sa faci nimic uneori. Ma uit la cer. Cerul e sumbru, grav, plans dar demn. Ma uit la cer si ma intreb daca cerul ma apasa sau pamantul ma atrage. Nu mi-e clar. Cerul ma striga sa ma ridic, ma striga pe nume dar tarana din care sunt facuta ma trage inapoi.

Simt ca mi-e rece, pamantul ma tine lipita de el. Gardul imi scrijeleste spatele si ma trezeste din ganduri ce ma purtau incet departe, mult prea departe de lume si de mine, aproape de a ajunge cerul din urma. Imi schimb pozitia si continui sa visez la cer.

Mi se face dor de mine de acum cativa ani. Ma simt batrana si simt c-o vesnicie a trecut pe langa mine, indepatrandu-ma de esenta mea. Mi-e dor de copilul grasut, cu ochii frumosi si plin de complexe care stia sa se bucure de viata mai bine decat stiu eu acum.

Nu realizez cand trece timpul, e tarziu si nimeni nu-mi simte lipsa. Imi place aici, imi place sa stau doar eu cu mine si cu vantul, si greierii care fac galagie in ganduri dezordonate. Stiu ca trebuie sa plec si incerc sa ridic povara. Sunt eu, mult prea grea pentru mine. Cum ar fi sa pot pleca fara mine uneori? Macar uneori, sa nu ma iau cu mine cand plec. Sa ma uit intr-o cutie din care sa nu pot iesi. Sa nu stiu cine sunt apoi. Eu? Cine sunt? Un sac de pamant peste care a fost suflata traire, atat.

Picioarele-mi sunt grele si ochii mei se chinuie sa vada in intuneric. Trecerea de la cer la pamant e prea brusca. Ma chinui sa gasesc drumul mai mult cu picioarele decat cu ochii, ele sunt mult mai aproape de pamannt. Gasesc o carare, e inca intuneric dar simt ca pe aici au mers multe picioare inaintea mea. Merg incet si drept, intalnesc cateva obstacole dar obstacolele nu mai reusesc sa ma impiedice. Incep sa zambesc larg gandindu-ma ca drumul asta e ca viata, nu vezi nimic inainte dar simti, stii ca te va duce undeva si nu stii unde, cand te astepti mai putin apar obstacole dar neavand de ales, mergi tot inainte.

Pasii mei au mai fost pe aici. Acum e simplu, stiu drumul spre casa, doar uneori cate o lumina orbitoare ma incetineste. Aici, aproape de casa, am impresia ca inteleg perfect ce este un furnicar. Zgomot, lumini, oameni si nu mai pot gandi limpede. Ma scutur in speranta ca ma voi putea intoarce la gandurile mele dar e prea tarziu. E  prea inchis, prea cald, prea stramt, prea multa lume, prea putin spatiu. Vreau sa ma intorc, dar nu pot intoarce timpul. S-a dus furandu-mi gandurile.

Zadarnica-i asteptarea de-a te revedea, pe tine, timp…tu hot viclean de suflete si vise.

16 iulie 2011 - Publicat de | about life, acasa, diferit, ganduri, singura, timp, Uncategorized

Un comentariu »

  1. Asa mi-e ciuda .Ciuda e rau dar tot mi-e ciuda.Multi,multi oameni se chinuie sa se faca intelesi,sa aiba abilitatea de a comunica,de a-si comunica trairile;dar nu se fac intelesi,nu-si gasesc cuvintele potrivite,nu-si gasesc semne din limba aia inventata sa o inteleaga toata lumea,esperanto.Poate ca ii trage prea mult pamantul;da’ parca si cerul cand se baga la tras,apai trage unul dupa el pe toti.De obicei lumea ii zice artist.Si imediat,tot lumea,nu il mai sustine,se dezice,il huleste cumva si il asociaza cu un nebun.
    Se spunea mai demult: « qui potest maior,potest minus ».Om frumos poate sa fie cand vrea om urat;invers nu,nu mai depinde de vointa lui,e deja dependent de uratenie,ar vrea dar nu mai poate.

    Comentariu prin thanatos718 | 17 iulie 2011 | Răspunde


Lasă un răspuns

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Schimbă )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Schimbă )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Schimbă )

Connecting to %s

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.